„Perspective de soluţionare ale conflictului transnistrean (documentar cronologic şi factologic despre apariţia şi dezvoltarea conflictului, natura conflictului, perspective de soluţionare)”

Rezumat

Început in martie 1992, conflictul transnistrean, continua până în prezent sa rămână nesoluţionat. O dată cu destrămarea URSS, partea din stânga Nistrului a Republicii Moldova s-a autoproclamat independentă (25 august 1991). Conflictul a început prin atacul formaţiunilor paramilitare ruse staţionate pe teritoriul Transnistriei asupra sediului poliţiei din Dubăsari. După ce R. Moldova a primit statutul de membru al ONU ( 2 martie 1992), a avut loc o intervenţie militara, împotriva forţelor rebele care atacaseră posturi de poliţie loiale Chişinăului. Rebelii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului. În 1999 şi 2001, la summit-urile OSCE, Rusia şi-a asumat obligaţia de a-şi retrage trupele de pe teritoriul moldovenesc, fără a o respecta insă.

Din 1992, procesul de negocieri între părţile aflate în conflict este orientat pe două direcţii: 1) determinarea statutului Transnistriei, şi 2) luarea unei decizii în privinţa contingentului militar rus aflat în Transnistria.

Soluţii de rezolvare a conflictului au fost propuse de Rusia, prin memorandum-ul Kozak in anul 2003 şi prin planul lui V. Iuşcenko, din 2005, ambele respinse de autorităţile de la Chişinău.

După procesele de extinderea a UE, creşte interesul acesteia faţă de situaţia Transnistriei. UE îşi revizuieşte politica de vecinătate şi politica faţă de conflictul transnistrean. Formatul de negocieri „4” se extinde până la „5+2”, (inclusiv UE).

Caracteristica conflictului transnistrean este determinata de natura sa. Pe de o parte conflictul poate fi considerat unul internaţional, datorită faptului că trupele militare ruseşti, au staţionat pe teritoriul Transnistriei, după destrămarea URSS-ului, Rusia şi Republica Moldova deja erau state independente. Pe de altă parte, conflictul, poate fi considerat, unul intern, datorită faptului că deşi autorităţile de la Chişinău, declară că Transnistria este parte componentă a R. Moldova, ea, nu se supune nici unui act juridico-administrativ emis de aceasta.

Regiunea Transnistreană trebuie tratată ca o parte integră a Republicii Moldova, {atâta timp cât din punct de vedere istoric toată regiunea Transnistriei, a fost populată de etnici moldoveni (români), şi doar cu trecerea anilor şi în urma proceselor de asimilare, deportare şi lichidare, această regiune a devenit una poli-etnică, cu mici enclave etnice de moldoveni}, însă mai puţin poate fi tratată ca parte la conflict, atâta timp cât numai Rusia şi Republica Moldova aveau şi au în continuare, statutul de subiect de drept internaţional sau personalitate juridică internaţională.

Regimul de la Tiraspol – poate fi caracterizat, ca regim separatist şi ca regim mafiot, dar nu şi ca mişcare de eliberare naţionala.

O analiză pertinentă a experienţei acumulate pe parcursul anilor, precum şi învăţămintele trase din aceasta trebuie să conducă la înţelegerea necesităţii manifestării unei voinţe politice ferme şi temerare pentru adoptarea unor abordări de principiu noi în vederea schimbării stării de lucruri actuale şi trasării direcţiilor prioritare pentru perspec¬tiva apropiată. Atâta timp cât regiunea transnistreană reprezintă interes pentru Rusia (ţară cu mult mai mare şi mai influentă decât R. Moldova), cât şi pentru UE, în perspectiva menţinerii stabilităţii la hotarele ei, Republica Moldova are un cuvânt de spus, ca deţinătoare de drept (legitimă) în limitele hotarelor sale geografice a teritoriului transnistrean. Prin urmare, ea deţine toate drepturile pentru a-şi expune poziţia referitor la conflictul transnistrean.

Toţi actorii implicaţi în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean, trebuie să insiste asupra denunţării oricăror taxe vamale, care au fost introduse unilateral şi ilegal de către autorităţile separatiste, pentru bunurile moldoveneşti care intră pe teritoriul transnistrean, iar organizaţiile naţionale şi internaţionale, în calitate de sponsori şi donatori ar trebui să se concentreze asupra proiectelor comune, reintegrative pentru R. Moldova (cu participarea ONG-urilor din Transnistria), în loc să acorde sprijin acestor proiecte, tratând separat cu ONG-urile din zona transnistreană.